Doi prieteni

Tweet Share

Guy de Maupassant (1882)

traducere libera de Claudiu Banu

(Scurt cuvânt înainte)

Știți ce este grozav la o poveste bună de pescuit?

Poate și faptul că este întotdeauna vorba de mult mai mult decât de a pacali un animal sau altul , indiferent la care capat al firului s-ar afla.

Povestea “doi prieteni”, care urmează este una tristă. Cu toate acestea, consider că este una dintre cele mai frumoase povești din literatura lumii, care celebrează legăturile umane ce se creează prin această pasiune a noastră, pescuitul.

De aceea consider ca a meritat efortul – deloc simplu- de a o traduce, și nu pot decât să sper că o să aveți răbdare să o parcurgeți până la capăt. Si poate mai povestim, si mai schimbam impresii, dupa lectura, prin comentarii.

C.B.

—oooOOOooo—

Doi prieteni

Parisul era sub asediu , înfometat și disperat.

Vrăbiile dispăreau de pe acoperișuri și șoarecii dispăreau din canalizări.

Oamenii mâncau orice puteau prinde.

Într-o dimineață senină, de ianuarie Domnul Morissot, ceasornicar de meserie și șomer prin prisma circumstanțelor, se plimba într-o stare mizerabilă de-a lungul bulevardului, cu burta goală și mâinile în buzunare, când deodată se reîntâlni cu un camarad pe care îl recunoscu ca pe un vechi prieten.

Era Domnul Sauvage, vechiul lui partener de pescuit.

Înainte de război, Morissot pleca în fiecare duminică la răsăritul cu varga de bambus în mână și o geantă de pescuit pe umăr. Se suia în trenul ce ducea la Argenteuil, cobora în Colombes, și continuă pe jos până la Insula Marante.

Ajungând la locul de vis și începe pescuitul și stătea acolo până la căderea nopții.

În fiecare duminică în exact același loc se întâlnea cu domnul Sauvage, un mic ciorăpar plinuț și jovial de pe strada Notre Dame de Laurette, care era asemeni lui un pescar pasionat.

Adesea petreceau împreună jumătate de zi cu undița în mână și cu picioarele atârnate peste apă. Legaseră o prietenie strânsă.

În unele zile nu trebuiau să își spună nimic, în altele stăteau de vorbă. Se înțelegeau atât de bine fără cuvinte, pentru că gusturile și sentimentele lor erau similare.

În diminețile de primăvară, în jurul orei 10:00, pe când soarele abia trezit ridica un abur subțire deasupra apei și le încălzea spatele celor doi pescari pasionați, Morissot îi exclama ocazional vecinului sau:

“- Asta e viață, nu?” iar Domnul Sauvage ii răspundea:

-” Nu cred că există nimic mai bun pe lume.”

Aceste simple cuvinte erau tot ceea ce ar fi fost necesar ca ei să se înțeleagă și să se aprecieze reciproc.

Uneori , toamna târziu, spre sfârșitul zilei – în momentele acelea când întregul râu părea pătat roșiatic de reflexia norilor de pe cerul însângerat de soarele ce apunea, momentele când orizontul părea că a laut foc și odată cu a aprins și fețele celor doi prieteni, iar copacii care aveau deja umbre metalice, tremurau la primele adieri de iarnă – Domnul Sauvage , zâmbind la Morissot ar declara:

“- Ce operă de artă!”

… iar Morissot minunându-se la frumusețea naturii dar ne luându-și ochii de pe plută, ar fi răspuns

-“E mai frumos decât pe bulevard, nu-i așa?”

În  momentul în care s-au recunoscut, au dat mâna cu bucurie, emoționați de a se regăsi în circumstanțe atât de diferite . Domnul Sauvage a oftat și a șoptit:

” – Trăim timpuri disperate”.. iar Morrisot remarcă și el:

“- Ah, și uite ce vreme este…Asta e prima zi frumoasă pe anul acesta!”

Într-adevăr, cerul era de un albastru perfect, și plin de lumină.

Se plimbară o vreme pierduți în gânduri. Morissot continuă:

“-Cât de dragi îmi sunt  amintirile noastre de la pescuit acum! “

“- Oare ne vom mai putea întoarce vreodată la pescuit?” întrebă Domnul Sauvage .

     Au intrat într-o mică cafenea și au băut împreună un absint; apoi au început să meargă pe trotuare.

Morissot se opri brusc:

“-  Ce zici, mai servim un absint? “

Domnul Sauvage a consimțit:

“- Cum dorești.”

Și au intrat într-o altă cafenea.

Când terminară și al doilea rând, își simțeau deja capul tulburat de amețeală, așa cum pățesc oamenii care beau pe stomacul gol. Vremea era plăcută, o briza ușoară  le-a gâdilat chipurile.

Domnul Sauvage, încălzit de aerul cald, și  de efectul alcoolului beția, s-a oprit și a zis:

“-Vrei să mergem?”

“-Unde?”

“-La pescuit, bineînțeles.”

“-Da!Dar unde anume?”

“- La insula noastră.  Avanposturile  franceze sunt lângă Colombes. Îl cunosc pe colonelul Dumoulin; ne va fi permis să trecem cu ușurință. “

     Morissot tremură ușor de nerăbdare:

“- Sigur. Sigur că merg! “

Și s-au despărțit plecând fiecare să-și caute undițele.

     O oră mai târziu mergeau alături pe drumul principal. Apoi au ajuns în vila ocupată de colonel. El a zâmbit la cererea lor și a consimțit dorintei lor. Au pornit mai departe, înarmați cu un permis de trecere.

     Curând au traversat linia avanposturilor,  au traversat abandonatul sătul Colombes,  și s-au trezit pe marginea micilor podgorii care coboară spre Sena. Era ora unsprezece.

1278

     Pe partea opusă, micul sat Argenteuil părea mort. Înălțimile lui Orgemont și Sannois  dominau întreagul peisaj. Câmpia mare, care se întindea  până la Nanterre, era goală, pustie,se zăreau doar  câțiva cireși fără frunze  și terenuri gri.

    Domnul Sauvage, arătând către dealuri, murmură:

“- Prusacii sunt acolo!”

Un sentiment de anxietate ii opri pe cei doi prieteni în timp ce se uitau peste zona pustie. 

“-Prusacii!

Nu i-au văzut niciodată, dar le-au simțit prezența acolo de luni de zile, în jurul Parisului, ruinând Franța, jefuind, masacrând, înfometându-i.  La ura pe care o aveau pentru acest popor necunoscut și victorios, se adăuga acum un fel de teroare  superstițioasă.

    Morissot izbucni:

“-Hei! Ce putem face dacă ne întâlnim cu ei? “

    Monsieur Sauvage răspunse îndrăzneț, cu umorul său parizian reapărând, în ciuda situației:

“- Le putem oferi o prăjeală de pește.”

    În ciuda umorului,  ezitau să se aventureze mai departe, intimidați de liniștea anormală. În cele din urmă, domnul Sauvage se hotărî:

“- Haide! Dar cu prudență…să ne ținem urechile aciuite și ochii deschiși “

Și s-au coborât printr-o vie, aplecați la pământ, uneori târându-se, profitând de tufișuri pentru a se ascunde, cu ochi-n patru și cu o urechile încordate la orice sunet.

     Le mai rămăsese o fâșie de pământ gol de traversat  pentru a ajunge la marginea râului. Au început să alerge; și de îndată ce ajunseră la mal, se ascunseseră lângă  câteva trestii uscate.

     Morissot și-a lipit urechea  de pământ pentru a asculta dacă eventuale zgomote de pași. Nu a auzit însă nimic. Erau singuri, singuri.

     S-au liniștit și au început să pescuiască.

    In fata lor, insula abandonata Marante îi ascundea de celălalt mal. Restaurantul micuț de pe insulă  era de mult închis, părea să fie abandonat de ani de zile.

    Dl Sauvage   prinse primul un porcușor.  Morissot îl prinse pe cel de-al doilea imediat, și astfel  unul după altul  ridicau undițele  cu câte un mic peștișor argintiu zbătându-se la capăt. Era  o adevărată captură miraculoasă.

     Puneau  peștișorii  cu grijă  într-un ciorap de plasă fină,   pe care-l aveau  scufundat la picioarele lor. Și o plăcere încântătoare le pătrundea in suflet, acea bucurie care te îmbracă atunci  când regăsești o plăcere, de care ai fost privat mult timp.

     Căldura soarelui le mângâia umerii, și foarte repede uitară de toate,  nu mai ascultau nimic; nu se mai gândeau la nimic; tot restul lumii dispăruse, ei pescuiau!

     Deodată însă, brusc, un zgomot înfundat , care părea că vine de sub pământ, a făcut să tremure pământul. Tunurile își reluaseră asaltul.

     Morissot întoarse capul, iar deasupra malului , pe dealul  Mont Valerien, văzu  norii de fum alb  scuipați de tunuri.

     Imediat de pe vârful dealului se văzu un al doilea fum de fum; și câteva momente după aceea se auzi o   nouă salbă de tunuri.

     Apoi au urmat și altele  și, din când în când, dealul tremura , acoperit de vaporii lăptoși care se ridicau ca un nor spre cerul calm.

    Domnul Sauvage ridică din umeri:

“- Iată-i , au reînceput scandalul”, spuse el.

    Morissot, care ar fi urmărit mai degrabă dansul plutei pe apă,  fu cuprins de furia omului pacifist,  împotriva acelor nebuni care insistau să se lupte:

„-Ar trebui să fie nebuni  să se ucidă așa. “

    M. Sauvage a continuat:

“-Sunt mai răi decât animalele. “

     Și Morissot, care tocmai prinsese un oblete, declară:

“-Și când mă gândesc că lucrurile vor fi așa câtă vreme vom avea guvernarea asta.. “

    Domnul Sauvage interveni:

“- Republica nu ar fi declarat niciodată război …” iar  Morissot îl întrerupse: “- Regii poartă de regulă războaiele în afara țării, pe când odată cu Republica există război în interiorul ei. “

     Și se lansară astfel in dezbateri amicale, discutând marile probleme politice cu logica sănătoasă si de bun simț a celor iubitori de pace, căzând  de acord asupra aceluiași punct, că oamenii nu vor fi niciodată cu adevărat liberi in nici un sistem. Și între timp , avanpostul Mont-Valerien tuna fără odihnă, demola  case franceze, pulveriza vieți, zdrobea ființe și vise deopotrivă, strica până și micile  bucurii, frângea inimile soțiilor,  fiicelor,inimile mamelor, de acolo, sau din alte țări, o suferință fără sfârșit.

“- Așa este viața” , a declarat domnul Sauvage.

“- Spune mai degrabă că așa este moartea”, răspunse Morissot .

     Dar brusc, cei doi intrară în alarmă, simțind că în spatele lor tocmai se auzeau pași; iar când  se întoarseră,  văzură, ațintindu-i în cătarea puștilor , pe patru bărbați uriași, îmbrăcați șoldătește , cu cușme și barbă, jucându-se cu degetele peste trăgaciul armelor.

     Cele două undițe le scăpară din mâini, și fuseră luate de râu.

     În câteva secunde, au fost prinși, legați, aruncați într-o barcă trecuți pe insulă.

     Și în spatele casei pe care o consideraseră abandonată, au văzut aproximativ douăzeci de soldați germani.

     Un tip călare, cu aspect ciudat, bărbos, care fuma o pipă porțelan, i-a întrebat, în limba franceză: “Ei bine, domnilor, ați făcut un pescuit bun?” “

     Apoi un soldat a depus la picioarele ofițerului plasa de pește pe care el a avut grijă să recupereze din apă. Prusacul a zâmbit.

“- Eh! Văd că nu a fost rău. Dar asta este o altă chestiune. Pentru mine, sunteți doi spioni trimiși să mă supravegheze. Vă voi lua și vă voi împușca. V-ați prefăcut că pescuiți, pentru a vă ascunde mai bine planurile. Dar ați căzut în mâinile mele,  mai rău pentru voi nu se poate; este război. Numai că pentru a trece dincolo de avanposturi, aveți cu siguranță o parola, un cuvânt cheie pentru a vă putea întoarce.  Dă-mi această parolă, și vă voi cruța viața. “

     Cei doi prieteni, livizi, stăteau unul lângă celălalt, tăcuți.

    Ofițerul a reluat: “Niciunul din voi nu vrea să fie mai înțelept…Veți rămâne în viată, nimeni nu va ști vreodată ce ati făcut iar secretul va rămâne intre noi. Dacă refuzați, nu vă ofer decât  moartea imediată. Alegeți! “

     Au rămas nemișcați fără să-și deschidă gura.

    Prusacul, încă calm, reluă, întinzându-și mâna spre râu: “Gândește-te că în cinci minute vei fi la baza acestei ape”. În cinci minute! Trebuie să mai aveți persoane dragi care vă vor simți lipsa? “

    Mont-Valerian continua să tune…Dar cei doi pescari rămase tăcuți.

Germanul a dat câteva ordine în limba sa. Apoi își schimba poziția, pentru a nu fi prea aproape de prizonieri; și doisprezece bărbați au venit să stea la douăzeci de pași, distanta, cu arma la picior.

    Ofițerul reluă:

“-Vă mai dau un singur minut, nici două secunde mai mult. “

     Apoi s-a apropiat brusc de cei doi francezi, l-a luat pe Morissot de braț, l-a târât mai departe și a spus cu o voce înceată:

“- Repede, care este parola de trecere înapoi? Prietenul tău nu va ști nimic, mă voi preface că nu mi-ai adevărul. “

     Morissot nu a răspuns.

     Prusacul l-a luat pe domnul  Sauvage și i-a adresat  aceeași întrebare.

     M. Sauvage nu a răspuns.

     S-au regăsit câteva momente mai târziu unul lângă celălalt, atunci când ofițerul a început să strige comanda. Soldații își ridicară armele.

     Privirea lui Morissot alunecă peste plasă plină cu peștișori, rămasă în iarbă, la câțiva pași de el.

     O rază de soare a făcut să se agite grămăjoara de pești. Și să strălucească umplea. În ciuda eforturilor de a se abține, ochii lui erau plini de lacrimi.

    Șopti tremurat:

“-Adio, domnule Sauvage. “

– “Adio, domnule Morissot. ” i-a răspuns Domnul Sauvage.

     Și-au strâns mâinile ultima oară, tremurând din cap până în picioare.

“- Foc! “,  a strigat ofițerul.

     Cele douăsprezece împușcături răsunară ca una singură.

    M. Sauvage a căzut imediat. Morissot,  care era mai masiv, a pivotat puțin, s-a răsucit și apoi căzu peste tovarășul său, cu fața în cer, în timp ce sângele-i șiroia peste piept, prin găurile din tunică.

     Germanul a dat noi ordine.

     Oamenii lui s-au împrăștiat, apoi s-au întors cu funii și cu pietre, pe care le-au legat de picioarele celor doi morți; apoi i-au dus pe mal.

Pe  Mont-Valerian, acoperit acum  în fum, tunurile continua să se certe.

     Doi soldați îl luară pe Morissot pe cap și pe picioare; alți doi îl apucară domnul Sauvage în același mod. Cu o mișcare energică, le-au  aruncat corpurile către râu. În aer au descris o curbă și apoi s-au scufundat,  vertical în râu, pietrele trăgând mai întâi picioarele.

     Apa se învolbură o clipă, apoi se liniștești, în timp ce valurile mici încă mai alunecau spre mal.

     Pe la suprafață se mai întrezărea puțin sânge. .

    Ofițerul, încă liniștit, spuse cu voce tare:

“- Acum e rândul peștilor. “

     Apoi s-a întors către casă.

     Și dintr-o dată, văzând  plasa cu pești în iarbă,  a luat-o, a examinat-o, a zâmbit, și-a a strigat: – Wilhem!

    Un soldat cu un șorț alb la brâu își făcu apariția. Iar prusacul, aruncându-i captura celor doi pescari, a ordonat:

“-Prăjește peștișorii ăștia cât sunt încă proaspeți. Vor fi o cină delicioasă.

Apoi și-a aprins iar pipa.

—oooOOOooo—

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.