Dincolo de adâncimile fluviului…

Ceața dimineții se lipește de suprafața fluviului, înăbușind sunetele lumii aflate dincolo de maluri.

Pescarul stă pe mal, privind aburul din cana de cafea amestecându-se cu ceața, în timp ce se bucură de frumusețea liniștită a scenei din fața lui. Undița lui este așezată pe suport, cu vârful către cer și firul dispărând în aburi, către nicăieri.

Soarele începe să ridice toată această cuvertură de peste această scenă, trăgând cu ochiul de undeva de la orizont. O adiere blândă stârnește frunzele plopilor care mărginesc malul, făcând ca suprafața uleioasă a apei să tremure ușor. Pescarul rămâne nemișcat, cu ochii ațintiți asupra scenei acesteia, în timp ce așteaptă primele semne ale peștilor .

În depărtare, o ciocănitoare începe să bată toaca, ritmul ei pulsând în aer.

Buzele pescarului se îndoaie într-un zâmbet în timp ce ridică lanseta și simte pulsul de la celălalt capăt. În timp ce soarele continuă să se înalțe, din când în când pescarul își permite cate un moment în care se lasă pe spate, închizând ochii și absorbind căldura noii zile.

E un moment de bucurie pură, nealterată.

De fiecare dată când revine la bătrânul fluviu, este atras întâi de liniște, de conexiunea cu apa și abia apoi de promisiunea luptei cu peștii din adâncurisi. Aici, el scapă de agitația vieții de zi cu zi, găsind alinare și mulțumire în simplul act de a aștepta ca următorul pește să fie păcălit de momeala sa.

Și astfel se pierde în ritmul lansărilor, al drilurilor, al împrospătării momelilor, orele alunecând rapid către amiază în ritmul grăbit al apei. El știe că, în cele din urmă, va trebui să-și strângă echipamentul, că nu se va fi săturat și că se va despărți greu, foarte greu de toate acestea, cu bucuria zilei ce a trecut în oase și cu speranța partidei următoare zvârcolindu-se deja într-un colț de gânduri……

Acum, când peste toate s-a instalat frigul iernii, pescarul este redus la un simplu cetățean al unui balcon, într-un oraș ca oricare altul, cu degetele lipite strâns de căldura cafelei, și cu ochii lipiți de aburul ce se ridică din cană.

Însă e ceva magic în aburul ăsta , care îl transpune hipnotic înapoi în acea dimineață.

În timp ce savurează iar fotografiile mentale, pescarul retrăiește o parte din emoțiile ce l-au năpădit de fiecare dată când vârful lansetei a tremurat haotic, sau momentele în care privind către un pește obosit din minciog în și-ar fi dorit să-i știe limba, să ii poată vorbi.

Să ii spună cât este de recunoscător pentru plăcerile simple pe care i le aduce.

Acum pescarul stă și scrie încă o dată despre bucuria pescuitului deși știe că aceasta este ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. E mai degrabă un sentiment de a fi în armonie cu natura, de a ști că la fiecare lansare  în apă se află la un pas distanță  de o legătură cu adâncurile fluviului. Este un mod de a tăi în moment.  O reamintire tangibilă a frumuseții lumii și o reamintire de a fi prezent și de a savura micile bucurii ale vieții.

O  căutare a emoției, a răbdării și a liniștii, deopotrivă.

În cele din urmă, pescarul dorește tuturor un Crăciun fericit și un An Nou plin de bucurii! Fie ca sărbătorile voastre să fie pline de bucurie, dragoste și anul care vine să aducă multe partide de pescuit care să vă bântuie diminețile!