Istoria pescuitului la method feeder

Din când în când, mi se întâmplă să am în minte ideea de a scrie și de a povesti generațiilor noi de pescari câte ceva din istoria mai puțin cunoscută a diferitelor stiluri de pescuit, stiluri pe care eu însumi le aprofundez în mod continuu. Un astfel de articol este și următorul, un text în care am strâns mai multe informații despre istoria pescuitului la method feeder (din UK), un stil foarte apreciat și în continuă dezvoltare și la noi în țară. (A rezultat un text destul de lung, dar pentru cei interesați doar de cifre, am inclus la final o secțiune TLDR – too long didn’t read – cu sinteza.) O speranță pe care o mărturisesc aici este aceea că pescarii care vor să evolueze să înțeleagă cât de important este să gândească tot timpul ce se întâmplă sub apă și să recunoască cum acest lucru s-a transpus în tehnica de pescuit la method feeder. Desigur, sper eu că această învățătură o să îi însoțească ulterior în toate partidele lor de pescuit. Să evolueze și să evoluăm cu toții. Fără alte adăugiri…

Bine ați venit la o incursiune în istoria și evolutia pescuitului la method feeder! 

În cele ce urmează, vă voi prezenta câteva repere cheie legate de evoluția acestui stil specific de pescuit, așa cum îmi sunt cunoscute din diverse surse (clipuri, cărți, discuții private pe internet cu pionierii acestei tehnici, articole internaționale).

În această călătorie captivantă în istoria acestei tehnici de pescuit specializate, vom vedea de ce inovația și evoluția sunt ingrediente cheie în acest stil de pescuit, ingrediente pe care super pescarii le valorifică și le stăpânesc. În prima parte, vom examina influența crucială a pescuitului la crap asupra acestei tehnici. Apoi vom arunca o privire asupra prezentului și, de ce nu, a viitorului acestei ramuri a pescuitului la feeder.

Competițiile, crapii si necesitatea schimbărilor

Deși lacul din Mallory Park avea o populație nativă de pești albi, a fost populat cu crap de dimensiuni mici și, spre surpriza generală, acești devoratori voraci au început să fie prinși frecvent la concursurile de pescuit. Acest lucru nu ar fi trebuit să se întâmple, în concepția competitorilor, deoarece crapul, în teoria de atunci, era de neprins! A devenit însă evident că legenda populară era falsă, crapul putea fi considerat o specie țintă în concursuri fără nicio problemă, iar încă un mit a fost demontat. Acești pești erau la fel de ușor de targetat și de prins ca oricare alții.

Până aici, nicio surpriză. Concursurile de la Mallory Park au început să fie câștigate cu crap, iar pentru pescarii de competiție prinderea lor a devenit și mai importantă, mulți dintre ei adaptând diverse strategii de la pescarii specialiști și folosindu-le cu succes în concursuri. În cele din urmă, Mallory Park a găzduit și primul concurs Fish O Mania în 1994, un concurs cu premii foarte mari pentru acea perioadă, iar pescuitul la concurs a devenit un joc mult mai serios, cu mize foarte mari. Acest lucru nu e deloc neimportant, motivația mizei determinând mulți pescari să caute soluții și strategii în afara celor clasice.

Un pescar pe nume Dave Hough, participant regulat la concursurile obișnuite de la Mallory Park, este creditat în Regatul Unit ca fiind cel care a dezvoltat principiul tehnicii method feeder. El a supraîncărcat un coșuleț feeder simplu cu plasă, împachetând nada și pe exteriorul acestuia și creând astfel o mare bilă de nada. Nu întâmplător, și chiar foarte inteligent, a scurtat și lungimea strunei, astfel încât momela să fie foarte aproape de stratul exterior de nada și a aruncat această minge uriașă de nada printre crapii lacomi care între timp creșteau la dimensiuni din ce în ce mai mari. Pur și simplu i-a distrus pe adversari, câștigând aproape toate competițiile de pe această apă la care a participat, pentru o lungă perioadă de timp. Principiul pescuitului la method feeder s-a născut. Bineînțeles, că ceilalți au devenit interesați de abordarea lui și au preluat-o.

Acest principiu, adică împachetarea unei bile de nada în jurul unui schelet/carcase și îngroparea momelii în stratul superior, a generat o explozie a tuturor lucrurilor legate de pescuitul la method feeder. La scurt timp după apariția sa, metoda a fost perfecționată, inițial prin adaptarea unui design timpuriu, de momitor arc, însă mult mai scurt, model numit în Anglia feederul Emstat.

“Feeder-ul Emstat era pur și simplu o ramă de plastic care încadra la varf un con de plumb. La vremea respectivă, puteau fi aruncate mai departe decât orice alt feeder conceput pentru pescuit la staționar. Făceam două tipuri diferite de nade pentru pescuit. Prima era foarte lipicioasa și presata în feeder pentru a face un miez solid. În jurul acesteia modelam un strat de nada mult mai putin colanta și chiar ascundeam momeala în acest strat exterior.

Când aruncam toată încărcătura cu bunătăți, crapul venea atras de mirosul nadei și ataca bila de nada. Stratul exterior se dizolva sau era indepartat repede. Știai că peștii mâncau din feeder pentru că vârful incepea să tremure și să se zbată constant, dar trebuia să înveți să nu intepi la aceste „mușcături” false. “

Bob Roberts

In trusele mele personale mai vechi regasesc un astfel de momitor:

Emstatul este un momitor în formă de picătură, cu greutatea în partea de jos, ce putea ține atât de multă nadă încât pescarii foloseau deseori lansete puternice, de crap, ca să poată arunca angrenajul. Montura era una mai degrabă apropiată monturii helicopter, cu momeala înglobată în mingea de nada. Prezentarea era așadar aleatorie. Dar, până la prezentare in sine, problema principală era dată de peștii scăpați și de trăsăturile false.

Roy Marlow este pescarul creditat a fi făcut pasul următor. După cum am menționat, momitorul Emstat nu permitea un control al prezentării momelii în căderea lui pe fundul lacului, deși trebuie menționat faptul că crapii nu păreau să acorde importanță acestui aspect. Oriunde s-ar fi aflat momeala, ei atacau momitorul, îl mișcau, eliberând și luând în cele din urmă momeala. Totuși, aceasta ducea adeseori la line bite-uri (trăsături false) și, de asemenea, la înțepări incorecte.

Una dintre primele modificări aduse hrănitorului Emstat de Roy Marlow a constat în forarea unui orificiu prin mijlocul momitorului și trecerea unui elastic amortizor prin el pentru a fixa forfacul. Acest lucru a furnizat o amortizor mai eficient pentru a contracara rigiditatea lansetelor care fuseseră folosite pentru a plasa momeala acolo în primul rând. Ulterior s-a optat pentru lipirea unui tub de plastic acolo, pentru a proteja și mai bine elasticul și struna.

Rafinarea metodei si tranziția la momitoarele method plate

Cel mai mare merit pentru dezvoltarea în continuare a stilului de pescuit la method feeder ar trebui probabil să-i revină mai cunoscutului pescar de competiție, Andy Findlay. În încercarea de a rămâne cu un pas înaintea mulțimii, Andy a recunoscut dezavantajele designului inițial și după ce inițial a încercat lestarea a doua coaste din 3 ale momitorului Emstat, pentru a controla felul in care acesta cădea, a preluat un momitor mai mic de la FOx, caruia i-a lipit o baza mai larga, a tăiat coasta exterioara pentru a putea plasa momeala deasupra si a creat astfel primul method feeder cu baza plata. Practic el a modificat design-ul si lestarea in același timp.

Conceput pentru a se asigura că greutatea era în partea de jos a feederului la aterizare, designul însemna că pescarul putea încărca feederul astfel încât momeala să fie mereu deasupra.

Andy a recunoscut si o alta problema, aceea a line-bite-urilor si a faptului ca de multe ori , prin comparație cu alte stiluri de pescuit, se ducea prea multa nada pe vad. 

Momitorul cu baza plata înjumătățea cantitatea de nada, așadar avea si efectul scontat de a menținea frenezia de hrănire la minimum (noul momitor accepta suficientă momeală pentru a hrăni un singur crap) iar profilul sau mai jos ținea și firul mai aproape de substrat, deci mai puține trăsături false și mai puține agățări accidentale.

Andy recunoaște, elegant, ca ideea de a avea un tub prin mijlocul momitorului este o idee pe care a avut-o un alt pescar de top de atunci John Varley.

Tranziția de la artizanat la producătorii de echipamente de pescuit.

 La început, Andy își făcea propriile momitoare cu baza plata, tăind ovale din tablă de acoperiș și lipind peste acestea diverse fire (coaste). Pentru o perioadă, acesta a rămas secretul său și, în timp ce toți ceilalți foloseau încă Emstatul, Andy câștiga concursuri (si, trebuie spus, si bani) cu dispozitivele lui făcute în casă. În cele din urmă, a atras atenția, secretul lui a ieșit la iveala si marile avantaje ale method feederelor plate au fost imediat recunoscute de ceilalți pescari dar sid e producatori. 

Fac o scurtă pauza aici pentru a menționa ca toate acestea au avut loc concomitent cu dezvoltarea lacurilor de pescuit, a apelor cu profil comercial, cu stocuri bune de pești, dezvoltare care a creat o piață fantastica, atât pentru pescuitul la crap clasic, cat si pentru pescuitul la method feeder. Method feedere-ul s-a dovedit ulterior ca fiind o metoda care funcționează nu numai pe noile locuri comerciale, dar și pe aproape orice altă specie de pește de pe apă naturală.

Revenind, bineînțeles, producătorii de scule de pescuit si accesorii nu au sta deoparte, si au început să le producă pe cele specializate în masă. Iar Andy Findlay a început sa colaboreze cu Preston Innovation, ajungând practic la cârma schimbări si implicat direct în proiectarea produselor finale timp de aproape 30 de ani. Cu tehnologia, ingineria si designerii de la Preston la dispoziție, Andy a ajutat la transformarea pescuitului la method feeder dintr-o modalitate de pescuit nruta, uneori bazata pe întâmplare/noroc, la o tehnică clar definita, rafinata, nu doar cu accesorii specifice, ci chiar si cu echipament, nade si momeli dedicate. Revenind, însă. 

Primele metho feedere erau încărcate întotdeauna cu mana, fără alte dispozitive sau accesorii. Acest lucru ducea la obținerea unor rezultate inconsistente, si necesita si ceva mai mult timp. 

Apoi au apărut matrițele. 

Existenta matrițelor pentru momitoarele method este datorata lui Neil Machin, alt binecunoscut pescar de competiție, si a fost un alt pas important, pentru ca încărcarea momitoarelor method se putea face acum mai rapid, forma rezultata era una perfecta, iar cantitatea de nada mult mai bine controlata de către pescar. Matrița, acest accesoriu aparent insignifiant, a transformat pescarii obișnuiți in potențiali adversari de temut in orice competiție (Cuvintele lui Andy Findlay- nu ale mele). 

Un alt producător englez a dus dezvoltarea method feederului mai departe, Drennan. Ei au fost primii care au propus un design exclusiv inline, semi-fix, cu un spațiu mult mai generos in centru, pentru a evita ca momeala sa devina prinsa in castele momitorului (coastele desfăcute). Mai mult, au conceput matrițele cu un spațiu in care momeala sa se așeze cu ușurință. Nu in ultimul rand au fost primii care a propus design’ul de tip picătură, cu greutatea plasata frontal pentru acuratețe maxima, mai ales in condiții de vânt. 

Din păcate, deși nu putini am fost cei care am scris către Drennan, ei nu au lansat niciodată versiunea de 60 sau de 80 de grame a acelui design, care, in opinia mea, ar fi putut deveni astfel momitorul principal in pescuitul la distante mari, așa cum avem aici, in România. 

Dezvoltarea în continuare a pescuitului la method feeder

Evoluția feederului method nu s-a oprit odată cu popularizarea modelului flat-bed. Pescarii pasionați au continuat să caute moduri de a-l îmbunătăți.

Una dintre îmbunătățiri a fost transformarea lor în variante in-line complete, dar și rafinarea metodei de amortizare folosind un elastic de rubeziană trecut printr-un tub central în method, permițând o amortizare mai bună a șocurilor în timp ce păstra contactul cu fundul. Altele au ținut de design-ul preferat de diverși producători. Cert este însă faptul că odată cu stabilirea method feederului clasic, mulți pescari au simțit nevoia de versiuni diferite. Vă povesteam mai sus de faptul că noi – câțiva pescari din România – contactam pe atunci – fără succes – compania Drennan pentru a produce variante mai grele, care să poată fi lansate cu precizie la distanțe mai mari. În UK, unde pescuitul continua și iarna, datorită temperaturilor, pescarii aveau însă cu totul alte necesități…

Andy a fost nevoit să găsească o soluție pentru pescuitul pe apă rece, unde era nevoie de mai puțină agitație și de mai puțină nada, și astfel a dezvoltat banjo-feederul, o versiune mult mai delicată a method feeder-ului clasic.

Pe măsură ce metoda feeder devenea din ce în ce mai populară, au apărut și variante hibride care combinau elemente din feederele flat-bed și banjo. Acestea au extins utilizarea metodei la diverse momeli precum pelete sau combinații de pelete și momeală.

Pellet feeder-ul a fost, de asemenea, inventat de Andy Findlay. Este similar cu method feeder-ul, dar folosește o încărcătură diferită, din micro-peleți în loc de nada. La fel ca la method feeder, folosește o strună scurtă. Are avantajul că poate fi utilizat și cu semințe, lucru aproape imposibil în cazul methodului.

În ultimii ani, inovațiile cheie s-au concentrat pe posibilitatea de a schimba și adapta rapid dimensiunea și tipul de momitor, dar și pe materiale folosite. Au apărut variantele interschimbabile, precum și modelele camuflate, care oferă proprietăți superioare de prezentare a momelii.

Pescuitul la method feeder a evoluat în ultimii ani, iar una dintre cele mai mari schimbări nu constă atât în echipament, cât mai degrabă în multitudinea de momeli și de alternative la nada. Vremea utilizării exclusive a mixurilor de groundbait trece încet-încet; acum pescarii se îndreaptă în mod egal către pelete ca amestec de bază pentru prinderea crapilor. Aceste bunătăți minuscule au devenit rapid momeala dominantă pentru pescuitul la method feeder pe amenajări comerciale, dar este esențial să selectați pelete de dimensiunea potrivită pentru o prezentare optimă.

Pentru că atunci când vine vorba de alegerea peletelor pentru method, dimensiunea chiar contează. Peletele care sunt prea mari nu vor reuși să adere corect la momitor și se vor desprinde la impact. Pe de altă parte, dacă optați pentru micropeleți prea mici, aceștia tind să se dizolve prea repede și să nu difere în acest sens de nada. Pentru a avea succes cu această tehnică, se recomandă să folosiți pelete de 2,3 și 4 mm care să rămână bine fixate de method.

Pe lângă selecția dimensiunii, tipul și densitatea peletelor joacă, de asemenea, un rol important în atragerea peștilor. Unii pescari experimentați preferă să amestece diferite tipuri de pelete cu timpi de dizolvare diferiți, pentru a asigura o eliberare constantă de atractanți în coloana de apă. Combinația de pelete poate determina chiar și cei mai temători crapi să încerce oferta noastră.

Pe viitor, este de așteptat ca method feeder-ul să continue evoluția, chiar dacă cel mai probabil, din punct de vedere al tehnicii, vorbim mai degrabă de noi nade, momeli, tactici și tehnologii de producție, care vor extinde posibilitățile și vor îmbunătăți performanțele.

Dar principiile de bază rămân neschimbate – o metodă fascinantă și eficientă de a prezenta momeala împreună cu hrana și de a păcăli cei mai precauți pești. Desigur, atât vreme cât pescarul își însușește și lecția de bază și anume acuratețea în lansare. După cum spune Andy Findlay, însăși: „it’s not just the design of the method that makes it unbeatable – far from it – the single most important aspect of massive of method fishing is accurate casting. There’s nothing to beat that.” („Nu doar designul method feederului îl face imbatabil – nici pe departe – cel mai important aspect al pescuitului la method feeder este aruncarea precisă. Nu există nimic care să învingă o aruncare precisă”).

TLDR – Prea lung, nu vrei să stai să citești tot? Ai aici sinteza!

Iată pe scurt istoria method-feeder-ului:

• Mijlocul anilor ’90 – Dave Hough inventează practic principiul tehnicii de pescuit la method feeder pescuind într-un lac de la Mallory Park folosind un bulgare de nada in jurul unui coșuleț de feeder. Ajunge rapid la varianta strunei scurte.Prinde mai mulți pești decât ceilalți pescari care folosesc alte metode si câștigă multe concursuri. Neavând nume, stilul e denumit “the method” . 
• Rob Marlow adaptează momitorul Emstat pentru a putea acomoda un elastic de rubeziană care leagă struna si rezolvă parțial problema peștilor scăpați.
• In jurul anului 2000 – Pescarii încep să folosească feedere de tip Emstat modificate, cu elastic prin mijloc. Andy FIndley începe să lesteze coastele momitorului Emstat pentru a obține o prezentare controlată, pe substrat. Tot atunci observă ca sunt prea multe trăsături false, si deduce ca metoda folosește prea multă nadă. Plecând de la un model de momitor Fox si de la ce observă la alt pescar – John Varley, începe sa dezvolte ideea de momitor cu baza plată, care tine doar jumătate din cantitatea (initială) de nadă. 
• Prin 2002 – Reviste dar si emisiuni de pescuit publică articole sau clipuri despre noul method feeder (Inclusiv Sir Bob Nudd are un clip Guide to successful method feeder – din 2003).
• Andy Findlay contribuie cu schite si idei pentru primul feeder method produs comercial de Preston, numit „Korum Carp Feeder”. Acesta tot folosea prea multa nadă pentru gustul lui Andy.
• In 2005 – Neil Machin inventează cea dintâi matriță pentru method feeder. Varianta ajunsă in comerț din 2007 sub umbrela firmei Garbolino. Andy rămâne sceptic inițial, dar observă că cei care o folosesc au rezultate mai bune.
• Prin 2009 – Andy inventează „banjo feeder”-ul, o versiune mai mica si delicată a method feeder-ului, care prinde mai bine iarna.
• Pe la 2012 – Preston introduce primul „micro method feeder” din plastic, pentru a prinde mai bine in condițiile de iarna.
• 2015 – 2014 – Andy trece de la method feeder si banjo, la pellet feeder, observand că method feeder-ul nu mai funcționează la fel de bine iarna pe lacurile mai mici.
• 2017 – 2019 – Preston introduce method feeder-ul ICS, considerat de Andy ca fiind cel mai bun method feeder creat vreodată, datorită designului interschimbabil si robust. 

Așadar, așa cum am văzut, istoria pescuitului la method feeder este una presărată cu inovații și salturi calitative datorate unor pescari pasionați. De la inventarea improvizată a metodei de către Dave Hough, la perfecționările aduse de Rob Marlow, Andy Findlay, Neil Machin și alții, method feeder-ul a evoluat continuu de-a lungul anilor, devenind o tehnică precisă și eficientă.

Chiar dacă principiile de bază rămân neschimbate, tehnica, accesoriile, nada,peletele și momelile vor continua probabil să se perfecționeze. Deja variantele interschimbabile și materialele moderne oferă mari avantaje momitoarelor method. Totusi, nu tehnologia în sine este cea mai importantă, ci priceperea pescarului în folosirea ei. Așa cum spunea însuși inventatorul Andy Findlay, cheia rămâne “aruncarea precisă” care nu poate fi învinsă. Iar acest ultim aspect tinde sa fie adesea uitat.

În încheiere, sper ca incursiunea noastră în istoria fascinantă a method feeder-ului să-i inspire pe pescarii care doresc să stăpânească mai bine această tehnică. Căci, așa cum am văzut, perfecționarea și adaptarea continuă la condiții sunt ingredientele care au dus la succes. Iar pescuitul în sine rămâne în esență un joc etern de strategie și adaptare reciprocă între om și pește. 

Fir întins!

Claudiu Banu