Șalăul (Sander lucioperca sau Stizostedion lucioperca)

Șalăul (Stizostedion lucioperca sau  Sander lucioperca), este un pește răpitor de apă dulce dar și salmastră, din ordinul Perciformes. Acest pește, descris pentru prima dată de către Linnaeus în anul 1758, face parte din familia Percidae și se încadrează în subfamilia Luciopercinae.

Dacă facem referire la apele dulci, atunci șalăul este probabil cel mai important pește răpitor din Europa, după știucă, și înaintea somnului sau a bibanului. Bineînțeles, și la noi în țară este unul dintre cei mai populari răpitori, apreciat atât de pescari pentru calitățile sale sportive, cât și de bucătari, pentru carnea sa delicată. 

În cele ce urmează, voi detalia mai multe informații legate de acest pește, subliniindu-le pe cele de interes pentru pescarii care vor sa-și cunoască mai bine adversarul.

Caracteristicile morfologice ale șalăului – Cum îl recunoaștem

Șalăul are un corp alungit, ușor comprimat lateral și acoperit cu solzi aspri și mici (asemănători cu cei de la biban).  Capul este mare,  iar gura este prevăzută cu mai multe rânduri de dinți ascuțiți de mărimi diferite. Nu întâmplator e alintat de pescarii la răpitor drept „dințos„.

Pe spate înotătoarea dorsală este fragmentată (spcific percidelor) în două părți alăturate, cu marginile rotunjite. Înotătoarele ventralele sunt deplasate mult înainte. Coloritul corpului este cenușiu-verzui, cu 8-12 dungi mai întunecate, abdomenul fiind alb argintiu. 

Ochii mari,opaci sunt adaptați pentru a vedea foarte bine  în condiții de apa tulbure și întuneric. 

Una dintre cele mai ușor de recunoscut caracteristici ale șalăului este prezența a 1-2 dinți canini măriți în fiecare cadran al fălcilor. Acest detaliu nu doar că subliniază natura sa prădătoare, dar și îi asigură o eficiență sporită în capturarea prăzii.

De asemenea, o trăsătură caracteristică este dată și de prezenta unei a doua aripioare dorsale,  cu 18-22 de radii ramificate, ceea ce evidențiază agilitatea și viteza sa în apă. Numărul de solzi pe linia laterală, între 80 și 97, atestă un aparat senzorial deosebit, adaptat pentru perceperea fină a prăzii dar și a pericolelor. 

De reținut: Șalăul posedă un sistem senzorial foarte bine dezvoltat, având adaptări specifice pentru detectarea prăzii în apele tulburi sau puțin luminate.

Habitatul șalăului

 Coordonate Geografice

• Latitudini: de la 36°N la 67°N
• Longitudini: de la 1°W la 75°E

Șalăul este un pește răpitor care poate sa adapteze la o gamă largă de condiții de mediu, ceea ce îi permite o răspândire geografică extinsă.

• Origine: Bazinul Mării Caspice, Mării Negre și Mării Azov.
• Expansiune: Europa Centrală și de Est, Scandinavia, unele părți  din Asia Mică

Specia preferă apele dulci sau ușor salmastre, fiind frecvent întâlnit în lacuri, rezervoare, râuri mari și estuare cu o concentrație salină mai redusă.

A fost introdus în țările din vestul Europei (Italia, Spania, Franța, Portugalia, Belgia) tocmai din cauza valorii sale sportive foarte ridicate, provocând însă dezechilibre în ihtiofauna locală. 

 În România este prezent atât în Dunăre și în apele curgătoare, cât și în bălți sau lacuri de câmpie. Una din zonele cele mai favorabile pentru creșterea  acestui pește este sistemul lagunar Razelm – Sinoe, cu apă salmastră și de adâncime mică. Asta nu înseamnă că nu se simte bine în apele adânci, ba chiar dimpotrivă.   În general: 

• Preferă apele cu temperaturi moderate, fiind confortabil într-un interval de temperatură de la 6°C până la 22°C. 
• Este considerat un bun indicator al stării mediului acvatic, dat fiind că, pentru a-și asigura condițiile optime de creștere și dezvoltare, este necesar să aibă la dispoziție un habitat curat (nepoluat), bine oxigenat și bogat în resurse alimentare și condiții potrivite pentru reproducere și dezvoltare. 

Important pentru pescari:  Habitatele sale vor diferi și în funcție de sezon.  Dar, în general, preferă apele curate, adânci cu un substrat nisipos sau pietros, unde poate găsi locuri perfecte de ascunzătoare și ambuscadă. 

Toamna, pe apele curgătoare, peștii  se localizează cu precădere în zone cu adâncimi medii cuprinse între 1  și 2 m, cu un substrat de pietriș mai grosier. larna, șalăii preferă apele adânci și se adună pentru iernare în gropane. Primăvara devreme, când temperatura începe să crească, șalăii din apele curgătoare își încep migrația în amonte. Tot  în timpul primăverii, s-a observat faptul că șalăul preferă să stea ziua la adâncimi mai mari și noaptea la adâncimi mici. 

Despre linia laterală la șalău

Linia laterală la șalău este unul dintre cele mai sofisticate sisteme senzoriale din lumea acvatică, funcționând ca un adevărat „radar” extrem de sensibil. Această structură, ce poate fi observată ca o dungă ce traversează longitudinal corpul peștelui, este de fapt un rând complex de senzori microscopici. Acesti senzori,sunt capabili să perceapă chiar și cele mai subtile vibrații și mișcări din masa de apă, alertând peștele în cazul oricăror perturbații. 

Sensibilitatea excepțională a liniei laterale permite șalăului să detecteze nu doar prezența, ci și caracteristicile distincte ale diferitelor creaturi acvatice, fiecare specie de pește pradă având o „semnătură”  unică.

Această capacitate remarcabilă de a „percepe” ce se întâmplă sub apă îi conferă șalăului un avantaj evolutiv major, transformându-l într-un vânător eficient  în condiții de vizibilitate scăzută, ape tulburi și chiar întuneric.

Cu toate acestea, sensibilitatea liniei laterale trebuie sa însemne pentru noi, ca pescari, și faptul că șalăul este conștient de prezența potențialelor amenințări. De exemplu, când o barcă se deplasează pe o zona favorizată de șalăi, aceștia pot detecta și interpreta dimensiunile acesteia, lucru ce le poate schimba comportamentul de la unul agresiv la unul defensiv. În loc să (ne) atace nălucile, pot opta să le ignore sau chiar să fugă de ele, demonstrând capacitatea lor de a evalua și răspunde la riscuri.

Interesant este faptul că această linie laterală este mai puțin dezvoltată la peștii tineri. În primele etape ale vieții, vederea este principalul lor mijloc de a percepe lumea înconjurătoare și de a reacționa la stimuli.

Dieta șalăului

Preferințele alimentare ale șalăului sunt destul de variate, el având potențialul de a se adapta la disponibilitatea resurselor și de a aborda diverse tactici de vânătoare pentru capturarea prăzii.

Timp de câteva zile după naștere, puii de șalău se hrănesc din rezervele nutritive stocate în sacul vitelin. Odată ce aceste rezerve sunt epuizate, micuții își îndreaptă atentai către plancton și prada foarte  mică, adesea de dimensiuni microscopice, începând astfel să se hrănească activ cu diverse viețuitoare. Pe măsură ce creste se hrănește cu alte specii de pești, crustacee și insecte.

Șalăul se remarcă prin tehnici de vânătoare impresionante, care îi permit să surprindă și să captureze prada cu viteză și acuratețe.

Șalăii mai tineri, formează uneori grupuri și atacă împreună cu alți indivizi bancurile de peștișori.

Șalăii mari, acționează solitar, preferând mai degrabă ambuscada, ascunzându-se în vegetația submersă sau în spatele unor obstacole precum trunchiuri de copaci, pietre, praguri pronunțate,  de unde pândesc și atacă.

Ciclul de Viață și Reproducerea la Șalău

Șalăul este un prădător mai degrabă solitar,  mai activ în perioadele cu luminozitate scăzută. 

În timpul verii, șalăul preferă să se hrănească predominant  în timpul nopții sau dimineața foarte devreme și seara târziu. În sezonul rece este activ o parte mai mare a zilei, devenind astfel ținta predilectă a pescarilor de răpitor. 

Atinge maturitatea la 3-4 ani, o lungime medie de aproximativ 37.2 cm. Poate crește până la 100 cm în lungime în condiții ideale și atinge o vârstă considerabilă, maximul raportat de vârstă fiind de 16 ani.  

Are o creștere relativ lentă și poate atinge o greutate de până la 15 kilograme(confirmat), deși exista câteva surse neconfirmate care vorbesc de exemplare de 20 de kg prinse în Rusia și Belarus(cântăriri neverificate, însă). De asemenea un exemplar de 19 kg a fost raportat în 1959 în Germania, dar cântărirea nu a fost verificată.

Are un comportament reproductiv complex, cu maturitatea sexuală survenind între 3 și 4 ani. Specia întreprinde migrații scurte pentru reproducere și este cunoscută pentru instinctul său de a se întoarce în locurile de reproducere.

Perioada de depunere a icrelor poate varia între extremele Martie- Iunie, cu temperatura apei jucând un rol crucial în cronologia și succesul reproducerii. Cel mai devreme perioada de reproducere începe atunci când temperatura apei depășește 10°C. 

Depune icrele pe fundul apei pe substrat grosier,  pe locuri pregătite cu atenție de către masculi- așa numitele „cuiburi”.

Icrele sunt galben – pal și sunt prinse pe vegetație, pietre sau pe prundiș, în aceste „cuiburi”, pe care masculul le va păzi cu strășnicie.  În aceste situații masculii sunt foarte agresivi și  protectivi, și chiar dacă vor fi prinși și eliberați nu vor ezita să atace din nou năluca noastră dacă o jucăm iar, în apropierea cuibului. 

Comportamentul de împerechere al șalăului este unul special. Masculii teritoriali creează adâncituri puțin adânci, de 5-10 cm, cu diametrul de aproximativ 50 de cm,  pe fundul apei, pentru depunerea icrelor.Aleg locuri unde apa este puțin tulbure și unde adâncimea este în jur de 1-3 metri.

În imaginea de mai jos, se pot vedea astfel de „cuiburi” :

Depresiunile de pe fundul apei (cuiburi) lăsate de zimbrii care se reproduc (foto K. Šumberová) (Sursa: https://www.researchgate.net/publication/330115910_Effects_of_fish_farming_on_macrophytes_in_temperate_carp_ponds )

Reproducerea propriu-zisă se face în perechi, fie la răsăritul soarelui, fie noaptea. Femela depune ouăle în această groapă pe care masculul a pregătit-o, iar apoi rămâne deasupra cuibului. Între timp, masculul înoată rapid în jurul cuibului, la o distanță de aproximativ un metru. Apoi, masculul se poziționează vertical și împreună cu femela înoată repede în jurul cuibului, moment în care sunt eliberați atât icrele cât și lapții.

După ce toate ouăle sunt depuse, femela părăsește cuibul. Pe râuri, după depunere, femelele se reîntorc în aval și se odihnesc timp de aproximativ două săptămâni. Masculul rămâne întotdeauna să apere cuibul și să își ventileze icrele cu ajutorul înotătoarelor pectorale, asigurându-se că sunt bine oxigenate. Femela depune o singură dată pe an, eliberând toate ouăle în același timp.

Acvacultură & consum

Șalăul este crescut și în regim de  acvacultura datorită cărnii sale de calitate. Carnea de șalău este recunoscută pentru valoarea sa nutrițională ridicată și conținutul scăzut de calorii, fiind o alegere excelentă pentru cei care urmăresc un regim alimentar sănătos și echilibrat.

• Fiecare porție de 100 de grame conține doar 90 de kilocalorii, ceea ce o face o opțiune ideală pentru cei conștienți de aportul caloric.
• În ceea ce privește profilul său nutrițional, șalăul se remarcă prin lipsa carbohidraților și un conținut redus de grăsimi, doar 0.7 grame per 100 de grame. Este o sursă excelentă de proteine, oferind 19 grame per porția de 100 de grame, esențiale pentru repararea și construirea țesuturilor corpului.

Alegerea cărnii de șalău în dieta zilnică contribuie la menținerea unei alimentații echilibrate, furnizând nutrienți vitali fără a adăuga calorii suplimentare.Este, implicit, o alegere populară pentru diverse preparate culinare, fiind recunoscut pentru textura sa fină și pentru gustul său delicat. 

Deși nu este prezent în pondurile mici sau în acvariile de mari dimensiuni ale celor pasionați, șalăul este ocazional prezent în acvariile publice. Prin aceste expoziții, șalăul contribuie la eforturile educaționale și de conservare, oferind publicului posibilitatea de a învăța despre caracteristicile și importanța sa.

Pescuitul la șalău

Șalăul are o  importantă sportivă foarte mare  pentru pescari, datorită dimensiunii sale, spiritului său luptător și a provocării pe care o reprezintă.

Se pescuiește la lansetă atât la momeală vie (peștișor, „bucățică”), cât și la năluci artificiale, în special plastice moi (twister, shad, creaturi)  armate pe jig, însă diversitatea nălucilor potrivite nu se oprește doar la acestea.  Trebuie de asemenea amintit că în pescuitul acestei specii există chiar și o montură ce îmbină cumva cele două stiluri de pescuit. Aceasta folosește un peștișor mort armat cu ancore, jucat în mod similar cu nălucile – montura Drachkovitch. 

Pe ape reci, preferința se îndreaptă către năluci subtile (soft sau hard), cu mișcări fine, vibratie mai mică  sau chiar absentă, jucate  discret, chiar cu blândețe pentru a imita ritmul peștisorilor pradă,  care au acum metabolismul încetinit.

Odată cu creșterea temperaturii apei, șalăii își intensifică agresivitatea, răspunzând foarte bine uneori la voblerele rattling, sau la voblere jucate cu mișcări agresive, accentuate și la năluci soft armate cu jiguri mai grele, jucate într-un mod energic și provocator.

Pestele este precaut, greu de prins în unele momente, trăsătura sa fiind uneori delicată (o înfrânare, o adiere pe fir) mai greu de perceput pentru cei fără experiență, mai ales la artificiale. În alte momente, însă, atacul este agresiv, inconfundabil, fapt pentru care printre pescari a căpătat denumirea de „ciocan„.  Trebuie de asemenea menționat că indiferent de tehnica de pescuit aleasă, la șalău contra trebuie dată hotărât, mai amplu (nu doar din încheietură), altfel cârligul/jigul  nu va penetra gura tare a acestuia, și pestele va scăpa.  

Uneori, șalăul poate să colaboreze cu alți indivizi, într-un comportament de vânătoare cooperativă, sporindu-și astfel șansele de succes. De aceea pentru pescar este important sa știe ca acolo unde a prins un șalău mic/mediu, șansele să prindă unul de o talie similară sunt foarte mari, însă cele de a prinde un specimen sunt scăzute. 

În pescuitul cu peștișor viu sau bucățică, momeala trebuie suspendată deasupra substratului. Un truc pe care îl utilizez și eu în mod frecvent este să nădesc zona pentru atrage peștișorii pradă acolo, care vor fi urmați mai devreme sau mai târziu și de șalău. 

Atunci când urmărește nălucile pe recuperare liniara,  se plasează mai jos decât acestea.  Atacă în mod frecvent la finalul căderii jigului, când acesta a ajuns pe substrat, și mai rar  „pe cădere” sau pe salt, tocmai de aceea jocul „în dinți de fierăstrău” al nălucii precum și târâșul acesteia sunt tehnici care dau rezultate bune. 

Pe apa tulbure, pușcată, șalăii se hrănesc toată ziua. Pe apa transparentă, clară, se vor hrăni mai degrabă nocturn sau doar dimineața devreme și seara. 

Lungimea minimă de reținere este de 40 cm. 

Aici se încheie călătoria noastră prin lumea șalăilor. Până data viitoare, vă urez „Fir întins!”

Credit foto: Alexandru Radu Lazăr –  fondator Ticu Fishing 🇷🇴